Ποίηση του Ahmad Alqaysi

 

 English Translation

On Weary Balconies..!

They sat, each carrying a story.

In corners of a city forgotten by time,

they sit — their colors as elegant as a poem,

pouring coffee into a small cup,

contemplating life through a decayed window.

Everything around them is worn and frail,

walls aged from waiting,

melting on the wall like a teardrop in autumn.

Yet, she was the flower that decided to grow

in a crack in the wall,

to smile despite the fatigue,

and make life blossom out of silence.

They are surrounded by tales of blossoms,

not born of the place’s beauty, but of the heart’s patience,

as if whispering:

“I’m here… I live despite everything,

and love despite all that has fallen apart!”

They are not waiting for anyone,

but they believe that life passes here every morning,

greeting them from afar,

and promising that tomorrow... will be better.

On those weary balconies, they bloom in silence,

in a place where light fled, and colors apologized.

They sat like an exception,

arranging flowers on a table rusted by time,

and the coffee was poured

like longing into a cup of waiting.

The walls behind them are eroded,

like a life story etched with fatigue,

but with the grace of a woman who believes in life,

she dressed the ruin with the scent of roses,

and made the balcony beautiful —

simply because she sat upon it.

She wasn’t waiting for anyone,

but her eyes were watching something beyond the horizon,

as if whispering to fate:

“Let your love pass through here… even if you’re late.”

Everything around her is silent,

except their hearts... writing the hymn of patience

to the rhythm of a coffee cup,

two flowers,

and a balcony that resembles longing.

By Dr. Ahmad Alqaysi

---

 Traducción al Español

¡En Balcones Cansados..!

Se sentaron, cada una con una historia.

En los rincones de una ciudad olvidada por el tiempo,

allí están — los colores, elegantes como un poema,

sirviendo café en una pequeña taza,

contemplando la vida desde una ventana desgastada.

Todo a su alrededor está envejecido, desgastado,

las paredes envejecidas por la espera,

derretidas sobre el muro como una lágrima en otoño.

Pero ella era la flor que decidió crecer

en una grieta del muro,

sonreír a pesar del cansancio,

y hacer florecer la vida desde el silencio.

Las rodean historias de flores,

que no pertenecen a la belleza del lugar, sino a la paciencia del corazón,

como si dijeran:

"Estoy aquí… vivo a pesar de todo,

¡y amo a pesar de todo lo que se derrumbó!"

No esperan a nadie,

pero creen que la vida pasa por allí cada mañana,

les saluda desde lejos,

y les promete que el mañana… será mejor.

Y en esos balcones cansados, florecen en silencio,

en un lugar donde la luz huyó y los colores se disculparon.

Se sentaron como una excepción,

arreglando flores sobre una mesa oxidada,

y el café se derrama

como la nostalgia en la copa de la espera.

Las paredes detrás están corroídas,

como una biografía escrita con cansancio,

pero con la ligereza de una mujer que cree en la vida,

vistió la ruina con aroma a rosas,

y obligó al balcón a parecer hermoso —

solo porque ella se sentó allí.

No esperaba a nadie,

pero sus ojos miraban algo más allá del horizonte,

como si susurraran al destino:

"Haz pasar tu amor por aquí… aunque llegues tarde."

Todo alrededor está en silencio,

excepto sus corazones… que escriben el himno de la paciencia

al compás de una taza de café,

dos flores,

y un balcón que se parece a la nostalgia.

Por Dr. Ahmad Alqaysi

---

 Traducere în Română

Pe Balcoane Obosite..!

Stăteau jos, fiecare purtând o poveste.

În colțurile unui oraș uitat de timp,

stăteau ele — culorile, elegante ca o poezie,

turnând cafea într-o ceașcă mică,

privind viața printr-o fereastră măcinată.

Totul în jur este auster, uzat,

pereții au îmbătrânit de atâta așteptare,

topiți pe perete ca o lacrimă în toamnă.

Dar ea era floarea care a decis să răsară

în crăpătura zidului,

să zâmbească în ciuda oboselii,

și să facă viața să înflorească din tăcere.

Le înconjoară povești cu flori,

nu din frumusețea locului, ci din răbdarea inimii,

ca și cum ar spune:

"Sunt aici… trăiesc în ciuda a tot,

și iubesc în ciuda a tot ce s-a prăbușit!"

Nu așteaptă pe nimeni,

dar cred că viața trece pe acolo în fiecare dimineață,

le salută de departe,

și le promite că mâine… va fi mai frumos.

Pe acele balcoane obosite, înfloresc în tăcere,

într-un loc unde lumina a fugit, iar culorile și-au cerut iertare.

Au stat ca o excepție,

aranjând flori pe o masă ruginită,

și cafeaua se toarnă

precum dorul într-un pahar al așteptării.

Pereții din spate sunt măcinați,

ca o biografie scrisă cu oboseală,

dar, cu gingășia unei femei care crede în viață,

a îmbrăcat ruina în parfum de trandafiri,

și a făcut balconul să pară frumos —

doar pentru că ea s-a așezat acolo.

Nu aștepta pe nimeni,

dar ochii ei priveau ceva dincolo de orizont,

ca și cum ar șopti destinului:

"Lasă-ți iubirea să treacă pe aici… chiar dacă întârzii."

Totul în jur e tăcut,

doar inimile lor… scriu imnul răbdării

pe ritmul unei cești de cafea,

două flori,

și un balcon ce seamănă cu dorul.

De Dr. Ahmad Alqaysi